joi, 19 noiembrie 2020

NEVROZA


 

Procesul nevrotic este diferit de creşterea umană sănătoasă. 

În funcţie de temperamentul, înclinaţiile şi condiţiile particulare ale vieţii individului, el poate deveni mai blând sau mai dur, mai precaut sau mai încrezător, mai mult sau mai puţin încrezător în sine, mai contemplativ sau mai extrovertit; şi îşi poate dezvolta propriile calităţi. Dar, indiferent de parcursul lui, îşi va dezvolta propriul potenţial.

În condiţii de stress interior, îşi va îndrepta majoritatea energiilor către sarcina de a se transforma, într-o fiinţă de o perfecţiune absolută.

În masura în care ne luam cresterea în serios, va fi datorita propriei noastre dorinte de a face asta. Si pe masura ce ne pierdem obsesia nevrotica asupra proriei persoane, pe masura ce devenim liberi sa ne dezvoltam, ne eliberam de asemenea sa iubim si sa simtim preocupare pentru ceilalti oameni.

"Nu e necesar şi de fapt nici nu poţi să înveţi o ghindă să se transforme în stejar."

Doar individul de unul singur îsi poate dezvolta potentialul dat.

Dar, ca orice alt organism viu, individul uman are nevoie de condiţii favorabile de creştere „de la ghindă la stejar”; are nevoie de o atmosferă de căldură care să-i dea atât sentimentul de securitate interioară, cât şi libertatea interioară care să-i permită să aibă propriile sentimente şi gânduri şi să se exprime. Are nevoie de bunăvoinţa celorlalţi nu numai pentru a-l ajuta în multiplele sale nevoi, dar şi pentru a-l ghida şi încuraja să devină un individ matur şi împlinit. Are nevoie de asemenea de o confruntare sănătoasă cu dorinţele şi voinţele celorlalţi. Dacă astfel poate creşte împreună cu alţii, în iubire şi confruntare, va creşte şi în acord cu sinele său real.

Dar printr-o varietate de influenţe adverse, un copil poate fi împiedicat să crească în conformitate cu nevoile şi posibilităţile lui individuale.

Oamenii din jur sunt prea încătuşaţi de propriile nevroze pentru a fi capabili să iubească copilul sau chiar să-i perceapă existenţa ca persoană specifică; atitudinile lor către el sunt determinate de propriile lor nevoi şi răspunsuri nevrotice. Simplu spus, pot fi dominatori, hiperprotectori, intimidanţi, iritabili, prea exigenţi, prea indulgenţi, haotici, părtinitori cu ceilalţi fraţi şi surori, ipocriţi, indiferenţi etc.

În consecinţă, copilul nu dezvoltă un sentiment de apartenenţă, de „noi”, ci dimpotrivă o insecuritate profundă cu numele de anxietate primară.

Asta îl forţează să găsească modalităţi de a le face faţă. Pe scurt, el poate încerca să se agaţe de cea mai puternică persoană din jurul lui; poate încerca să se revolte şi să lupte; poate încerca să-i ţină pe ceilalţi în afara vieţii lui interioare şi să se desprindă emoţional de ei. În principiu, asta înseamnă că se poate deplasa către, împotriva sau departe de ceilalţi.

Într-o relaţie umană sănătoasă, mişcările către, împotriva sau îndepărtarea de ceilalţi nu se exclud reciproc. Abilitatea de a dori si oferi afectiune, sau de a ceda; abilitatea de a lupta si de a sta deoparte – acestea sunt capacitati complementare necesare pentru toate relatiile.--- Dar în copilul care se simte pe nisipuri miscatoare din cauza anxietatii sale primare, aceste deplasari devin extreme si rigide. Afectiunea, de exemplu, devine agatare; respectarea regulilor devine împaciuitorism. În mod similar, este împins sa devina rebel sau sa se mentina distant fara legatura cu sentimentele lui reale si indiferent de cât de neadecvata este atitudinea lui într-o anumita situatie.

Fiindcă în aceste condiţii copilul nu este condus numai într-una din aceste direcţii, ci în toate, el dezvoltă atitudini fundamental opuse către ceilalţi. Cele trei deplasări către, împotriva sau mai departe de ceilalţi constituie conflictul lui primar cu ceilalţi. Cu timpul, el încearcă să-l rezolve făcând mai tot timpul una dintre aceste mişcări – încearcă să-şi facă atitudinea predominantă una de subordonare, agresivitate sau distanţă.

Din diverse motive, el nu a avut sansa sa dezvolte o încredere în sine reala: forta lui interioara a fost sapata de faptul ca a trebuit sa fie în defensiva. Se simte mai puţin important, mai puţin echipat pentru viaţă decât ceilalţi. Trăind într-o societate competitivă şi simţindu-se pe fundul gropii – aşa cum se simte – izolat şi ostil, nu poate dezvolta decât o nevoie urgentă de a se ridica deasupra celorlalţi.

Şi mai profund decât aceşti factori este începutul instrainarii de sine. Nu numai că sinele său real este împiedicat de la dreaptă creştere, ci în plus nevoia sa de a dezvolta căi artificiale, strategice de a face faţă celorlalţi, îl forţează să-şi ignore sentimentele, dorinţele şi gândurile lui autentice.

Există numai un singur mod în care el poate părea că-și îndeplineşte toate nevoile: prin imaginaţie.

Treptat şi inconştient imaginaţia se pune în mişcare şi creează în mintea lui o imagine idealizată de sine. În acest proces el îşi acordă puteri nelimitate şi facultăţi extraordinare; devine erou, , amant suprem, sfânt, zeu

Idealizarea de sine întotdeauna implică o autoglorificare generală, şi de aceea îi oferă individului sentimentul de importanţă (că e semnificativ) şi de superioritate asupra celorlalţi. Fiecare persoană îşi construieşte propria imagine idealizată din materialele propriilor experienţe specifice, fanteziile ei trecute, nevoile ei specifice, şi de asemenea trăsăturile proprii.

Individul poate ajunge să se identifice cu imaginea lui idealizată.

Imaginea idealizata devine un sine idealizat.

Este un proces ciudat şi exclusiv uman. Cu greu i-ar veni ideea unui cocker că el de fapt e setter irlandez.

Autoidealizarea,este o soluţie nevrotică atotcuprinzătoare –  o soluţie nu numai pentru un conflict specific, ci una care promite satisfacerea tuturor nevoilor interioare care au existat într-un individ la un anumit moment. Mai mult, promite nu numai eliberarea de sentimentele sale dureroase şi insuportabile (sentimentul că e pierdut, anxios, inferior şi divizat), ci şi în plus o definitivă împlinire misterioasă a sa şi a vieţii sale.

Energiile care conduc spre împlinirea de sine sunt deviate catre scopul împlinirii sinelui idealizat.

Autoidealizarea se dezvoltă inevitabil într-un impuls mai cuprinzător- căutarea gloriei (faimei, succesului).

Elementele autoidealizării sunt: nevoia de perfecțiune, ambiția nevrotică și nevoia de triumf răzbunător.

Nevoia de perfecţiune este cel mai radical. Are ca scop mularea întregii personalităţi pe sinele idealizat.

Ambiția nevrotică- impulsul catre succesul exterior. Continutul ambitiei se poate schimba de câteva ori pe parcursul unei vieti.

La şcoală un băiat poate simţi că este o dizgraţie intolerabilă să nu aibă cele mai bune note din clasă. Mai târziu poate fi mânat la fel de compulsiv spre a avea cele mai multe întâlniri cu cele mai dezirabile fete. Şi din nou, mai târziu, poate fi obsedat să câştige cei mai mulţi bani sau să fie cel mai proeminent politician.

Astfel de schimbari dau nastere anumitor înselatoriei de sine. Poate sa nu-si dea seama ca înca navigheaza pe barca ambitiei si doar i-a schimbat traseul.

Oamenii prinsi în ghearele ambitiei sunt foarte putin legati de continutul a ceea ce fac. Ce contează este a excela în sine.

Atunci când obtin mai multi bani, mai multa distinctie, mai multa putere, ajung si sa simta întregul impact al inutilitatii vânatorii lor. Nu-şi asigură mai multă linişte, siguranţă interioară, ori bucurie de viaţă. Disconfortul interior, pentru remedierea căruia au pornit la vânătoarea fantomei gloriei, este la fel de mare ca totdeauna.

Cum traim într-o cultura competitiva, aceste remarci pot suna ciudat, sau nelumesc. Este atât de adânc înradacinat în fiecare dintre noi ca fiecare vrea s-o ia înaintea celuilalt si vrea sa fie mai bun decât el, ca resimtim aceste tendinte ca „naturale”. Dar faptul ca impulsurile compulsive spre succes apar numai într-o cultura competitiva nu le face mai putin nevrotice. Chiar si într-o cultura competitiva sunt multi oameni pentru care alte valori – cum ar fi în special cea a cresterii ca fiinta umana – sunt mai importante decât a excela competitiv asupra celorlalti.

Triumf razbunator- este de a-i face de rusine pe ceilalti sau de a-i înfrânge prin succesul propriu. Numesc acest impuls „vindicativ” pentru ca forta care-l motiveaza provine din impulsul de a razbuna umilintele suferite în copilarile.

Natura lor compulsivă provine din faptul că autoidealizarea (şi întreaga căutare a gloriei ca urmare a ei) este o soluţie nevrotică. Când numim un impuls compulsiv ne referim la opusul dorinţelor sau străduinţelor spontane. Cele din urmă sunt o expresie a sinelui real; primele sunt determinate de necesităţile interne ale structurii nevrotice. Individul trebuie să le respecte indiferent de dorinţele, sentimentele sau interesele lui reale, altfel simte anxietate, se simte sfâşiat de conflicte, e copleşit de sentimente de vinovăţie, se simte respins de ceilalţi, etc. Cu alte cuvinte, diferenţa dintre spontan şi compulsiv este una dintre „vreau” şi „trebuie ca să evit un pericol”. Deşi individul poate simţi în mod conştient că ambiţia lui sau standardele sau perfecţiunea sunt ceea ce el vrea să obţină, în fapt el este obligat să obţină. Nevoia de glorie l-a prins în ghiare. Cum el însuşi este inconştient de diferenţa dintre a dori şi a fi obligat, trebuie să stabilim criterii pentru o distincţie între cele două. Cel mai hotărâtor este faptul că el este împins pe drumul spre glorie într-o totală ignorare a lui însuşi, a intereselor lui. (Îmi amintesc, de exemplu, o fată ambiţioasă în vârstă de zece ani, care credea că e mai bine să fie oarbă decât să nu devină prima din clasă).

Cautarea gloriei are calitatea de insatiabilitate.

Natura compulsivă a impulsului se arată în reacţiile la frustrarea lui. Cu cât mai mare este importanţa lui subiectivă, cu atât mai necruţătoare este nevoia de a-i atinge scopul, şi deci cu atât mai intense reacţiile la frustrare. Acestea constituie unul dintre modurile în care putem măsura intensitatea unui impuls. Deşi nu este întotdeauna vizibil, goana după glorie este un impuls foarte puternic. Poate fi ca o obsesie demonică, aproape ca un monstru care înghite individul care l-a creat. Deci reacţiile la frustrare trebuie să fie severe. Sunt indicate de groaza de dezastru şi dizgraţie care este înrădăcinată pentru mulţi oameni în ideea de eşec. Reacţii de panică, depresie, disperare, furie împotriva lui însuşi şi a altora la ceea ce este conceput ca „eşec” sunt frecvente şi complet disproporţionate faţă de importanţa reală a evenimentului.

Imaginaţia joacă într-adevăr un rol mai mare în nevroză.

Visurile cu ochii deschişi, nu sunt cea mai dăunătoare lucrare a imaginaţiei. Fiindcă o persoană este în mare parte conştientă de faptul că visează cu ochii deschişi, că-şi imaginează lucruri care nu s-au întâmplat sau nu e probabil să se petreacă în felul în care le experimentează în imaginaţie. Cel puţin nu este foarte dificil pentru ea să devină conştientă de existenţa şi caracterul nerealist al visurilor cu ochii deschişi. Lucrarea mai dăunătoare a imaginaţiei priveşte distorsiunile subtile ale realităţii pe care nu este conştientă că le fabrică. Sinele idealizat, odată produs, are nevoie de atenţie continuă. Pentru a-l face să trăiască, persoana trebuie să depună o muncă neîncetată falsificând realitatea. Trebuie să-şi transforme nevoile în virtuţi sau în aşteptări mai mult decât justificate. Trebuie să-şi transforme intenţiile în cinstite sau afectuoase.

Imaginaţia operează şi în schimbarea credinţelor nevroticului. El are nevoie să creadă că ceilalţi sunt minunaţi sau vicioşi – şi iată-i aici într-o paradă de oameni binevoitori sau periculoşi! Are nevoie să se simtă invulnerabil – şi iată! Imaginaţia lui are suficientă putere să şteargă durerea şi suferinţa. Are nevoie să aibă sentimente adânci – încredere, compasiune, suferinţă

Unde se sfârşeşte zborul imaginaţiei nevroticului? În fond, nu-şi pierde simţul realităţii cu totul; unde este atunci graniţa care-l separă de psihotic?  Putem spune doar că psihoticul tinde să privească procesele din mintea lui ca fiind singura realitate care contează, în timp ce nevroticul – din cine ştie ce motiv – reţine o bună parte de interes către lumea exterioară şi locul lui în ea şi are în consecinţă o orientare oarecum precară în ea. Cu toate acestea, deşi poate sta suficient cu picioarele pe pământ pentru a funcţiona într-un mod care nu este evident patologic, nu există nicio limită în privinţa înălţimilor la care se poate ridica imaginaţia lui. De fapt este cea mai frapantă caracteristică a căutării gloriei că alunecă în fantastic, pe tărâmul posibilităţilor nelimitate..

Versiunea nevroticului este: nimic nu este imposibil pentru mine.

Ascensiunea spre nelimitat este determinată de puterea nevoilor din spatele impulsului pentru glorie. Dacă gândirea şi simţirea unui om sunt concentrate primordial pe infinit şi viziunea posibilităţilor, el îşi pierde simţul pentru concret, pentru aici şi acum. Îşi pierde capacitatea de a trăi clipa. Nu mai este capabil să se supună propriilor necesităţi, „cu ceea ce poate fi numit limita proprie”.

Gândirea sa poate deveni prea abstractă.

Dacă, pe de altă parte, un om nu vede dincolo de orizontul strâmt al concretului, al necesarului, al finitului, el devine „închis la minte şi rău la suflet”. Deci nu este o chestiune de ori-ori, ci de ambele, pentru a exista creştere.

 Recunoaşterea limitelor, a legilor şi a necesităţilor are rol de control ca să nu fii luat de val către infinit şi împotriva „înmlăştinirii în posibilităţi”.

Cu cât imaginaţia lui iraţională a preluat mai mult controlul, cu atât mai probabil este ca el să fie cu adevărat oripilat de orice estre real, definit, concret sau final. Tinde să urască timpul, pentru că e ceva definit. Banii, pentru că sunt concreţi. Moartea, din cauza finalităţii ei.

Diferenţa de bază dintre străduinţele sănătoase şi impulsurile nevrotice pentru glorie constă în forţele care le iniţiază. Eforturile sănătoase izvorăsc dintr-o dorința a fiinţelor umane de a-şi dezvolta potenţialul dat.

-Cautarea gloriei, izvoraste din nevoia de a împlini sinele idealizat.

-Nevroticul, atâta timp cât trebuie sa adere la iluziile lui despre sine nu poate recunoaste limitari, cautarea gloriei trece în domeniul nelimitatului.

Nu vrea să urce un munte; vrea să fie în vârf. Astfel, pierde sensul a ce înseamnă evoluţia sau creşterea, chiar dacă poate vorbi despre ea.

Diferenta, atunci, între eforturi sanatoase si impulsuri nevrotice catre glorie este una între spontaneitate si compulsie; între recunoastere si negare de limite; între focalizarea pe viziunea unui produs finit glorios si un sentiment de evolutie; între a parea si a fi, fantezie si adevar. Accentul se mută de pe a fi pe a parea.

duminică, 4 octombrie 2020

Înfrunta-ți problemele altfel/ Deal with problems differently

🇷🇴 Puterea de a te descoperi cu adevărat pe tine insuti si modul în care funcționează lumea pășind pe o cale care-ți da bucuria aia-n suflet ca nu te-ai folosit de tertipuri si mituri populare care-i tin pe toți aparent fericiți și ai depășit etapa aceea... in comparație cu cei care încearcă școala vieții, apeland mereu la sintagme care-ti dau speranțe ca poți controla ce ti se intampla, ultima auzita: "tine-ti dușmanii aproape, asa-i controlezi" si alte chestii "încurajatoare " care defapt te îndepărtează de ce inseamna cu adevărat toleranta. Nu întotdeauna oamenii ne vor raul...poate doar ii percepem asa in funcție de circumstante. Punem "bariere" de siguranță  care ne afectează tot pe noi și ne îndepărtăm de realitate pentru ca fugim de ce nu exista. Am simțit un fior plăcut ajungând la concluzia asta doar trecând dintr-o idee în alta cu scopul de a-mi cântări realist sentimentele, chiar am reușit o fărâmă. M-am bucurat sa realizez care-i diferenta de senzații in corp între a-ți confectiona tot felul de strategii to deal with problems sau a vedea ca nu exista defapt nici una. Suna banal ce am scris ..in câteva minute a început sa mi se para evident ca asa trebuie sa funcționez. 
Am pornit de la ideea ca dușmanii nu exista,  ii fabrica mintea slaba.

 The power to discover yourself truly and the way this world works, stepping into that joy in your soul because you didn't use tricks or popular misconceptions that keeps all apparently happy and you're over that stage... comparing to those who try school of life, appealing to phrases that gives you hope you can control what's happening around you. Last heard: "keep your ennemies around, that's how you control them" and other encouraging things witch actually lead you away from the true meaning of tolerance.
Not always people wants to harm us, maybe we only understand this according to the circumstances. 
We put safety "barriers" witch affects us too. We are moving away from the reality because we run away from what doesn't exist. 
I felt like a real kind feeling going into this conclusion just passing from an idea to another to weigh my feelings realistically and I made it. I was happy to realize witch is the difference of body sensations between making all sort of strategies to deal with problems and clear your mind to see there's no such thing. It sounds banal what I wrote, in a few minutes it started to be obvious for me that this is the way it has to be.
Started from the idea that ennemies doesn't exist, are made by a weak mind.

duminică, 5 aprilie 2020

Problems in couple.


Maybe you know or maybe not, about those "internal" and "external" types of people. 
➡️Internal are those whom motivation comes from within themselves. They decide about the quality of their work and usualy don't accept other people's oppinion and outside direction.
➡️External need outside direction and permanent feedback from external sources to stay motivated.
Motivation is what keeps us alive. So it's good to remember this clasification. 
👩‍❤️‍👨
Each of us is fairly External to our parteners. This means that we all tend to test if we receive support, attention and respect from the one we live with.
😡SHOWING CONTEMPT FOR A PARTENER IS THE NUMBER ONE REASON FOR BREAKUPS.
🤗SHOWING KINDNESS EVEN WHEN IN A FIGHT IS WHAT BINDS PEOPLE TOGETHER. 


duminică, 29 martie 2020

Fear?!

The psychology behind fear is always seen as poor awareness. 
I'm talking about those moments we get freak out from little things from our enviroment.
Is this normal?
The only answers we receive in a complex research on the internet are the biological, physical and chemical causes for this "fight or flight" response.
From my experience this is not "something you can't change".

-update soon-
Our attention is not capable to discerne real danger from simple noizes that take us by surprize. 
Our mind is full of thoughts all the time, so we are not aware of what s happening around us.
Practicing meditation without any religion connotation is a good exercice.. like reading and being focused on what you have to learn, in this case you learn to be there whereever you are, not lost in your mind.
I did that!
It works! 

Silence isn't empty!

 Imagine that, in one second you can just find the answer you're looking for!
 Maybe you're stuck in finding a solution for your business development,maybe you want to understand your partener to make a better comunication between. 
No idea is coming? Because your mind is full of usless memories, keep repeating there, maybe the fight you had yesterday with your neighbor or boss. Your parents complaints about God knows what... doesn t let you live in peace...?!

I discovered by myself (with big help from someone I love) that all I need to do is to take a deep breath and disconnect from that scary movie. Not easy? hmm ... only in the case you are artificial ventilated. Otherwise, this is the easiest thing you can do to calm down and watch again clear around you and inside you.
Noone is responsible for your fears, frustration, noone is making you angry! You are making yourself angry! Because external things are not happening according to your desire.
Stop for one second and enjoy the release.
Those around you will be happy as well.

NEVROZA

  Procesul nevrotic este diferit de creşterea umană sănătoasă.  În funcţie de temperamentul, înclinaţiile şi condiţiile particulare ale vieţ...