Procesul nevrotic este diferit de creşterea umană sănătoasă.
În funcţie de temperamentul, înclinaţiile şi condiţiile particulare ale vieţii individului, el poate deveni mai blând sau mai dur, mai precaut sau mai încrezător, mai mult sau mai puţin încrezător în sine, mai contemplativ sau mai extrovertit; şi îşi poate dezvolta propriile calităţi. Dar, indiferent de parcursul lui, îşi va dezvolta propriul potenţial.
În condiţii de stress interior, îşi va îndrepta majoritatea energiilor către sarcina de a se transforma, într-o fiinţă de o perfecţiune absolută.
În masura în care ne luam cresterea în serios, va fi datorita propriei noastre dorinte de a face asta. Si pe masura ce ne pierdem obsesia nevrotica asupra proriei persoane, pe masura ce devenim liberi sa ne dezvoltam, ne eliberam de asemenea sa iubim si sa simtim preocupare pentru ceilalti oameni.
"Nu e necesar şi de fapt nici nu poţi să înveţi o ghindă să se transforme în stejar."
Doar individul de unul singur îsi poate dezvolta potentialul dat.
Dar, ca orice alt organism viu, individul uman are nevoie de condiţii favorabile de creştere „de la ghindă la stejar”; are nevoie de o atmosferă de căldură care să-i dea atât sentimentul de securitate interioară, cât şi libertatea interioară care să-i permită să aibă propriile sentimente şi gânduri şi să se exprime. Are nevoie de bunăvoinţa celorlalţi nu numai pentru a-l ajuta în multiplele sale nevoi, dar şi pentru a-l ghida şi încuraja să devină un individ matur şi împlinit. Are nevoie de asemenea de o confruntare sănătoasă cu dorinţele şi voinţele celorlalţi. Dacă astfel poate creşte împreună cu alţii, în iubire şi confruntare, va creşte şi în acord cu sinele său real.
Dar printr-o varietate de influenţe adverse, un copil poate fi împiedicat să crească în conformitate cu nevoile şi posibilităţile lui individuale.
Oamenii din jur sunt prea încătuşaţi de propriile nevroze pentru a fi capabili să iubească copilul sau chiar să-i perceapă existenţa ca persoană specifică; atitudinile lor către el sunt determinate de propriile lor nevoi şi răspunsuri nevrotice. Simplu spus, pot fi dominatori, hiperprotectori, intimidanţi, iritabili, prea exigenţi, prea indulgenţi, haotici, părtinitori cu ceilalţi fraţi şi surori, ipocriţi, indiferenţi etc.
În consecinţă, copilul nu dezvoltă un sentiment de apartenenţă, de „noi”, ci dimpotrivă o insecuritate profundă cu numele de anxietate primară.
Asta îl forţează să găsească modalităţi de a le face faţă. Pe scurt, el poate încerca să se agaţe de cea mai puternică persoană din jurul lui; poate încerca să se revolte şi să lupte; poate încerca să-i ţină pe ceilalţi în afara vieţii lui interioare şi să se desprindă emoţional de ei. În principiu, asta înseamnă că se poate deplasa către, împotriva sau departe de ceilalţi.
Într-o relaţie umană sănătoasă, mişcările către, împotriva sau îndepărtarea de ceilalţi nu se exclud reciproc. Abilitatea de a dori si oferi afectiune, sau de a ceda; abilitatea de a lupta si de a sta deoparte – acestea sunt capacitati complementare necesare pentru toate relatiile.--- Dar în copilul care se simte pe nisipuri miscatoare din cauza anxietatii sale primare, aceste deplasari devin extreme si rigide. Afectiunea, de exemplu, devine agatare; respectarea regulilor devine împaciuitorism. În mod similar, este împins sa devina rebel sau sa se mentina distant fara legatura cu sentimentele lui reale si indiferent de cât de neadecvata este atitudinea lui într-o anumita situatie.
Fiindcă în aceste condiţii copilul nu este condus numai într-una din aceste direcţii, ci în toate, el dezvoltă atitudini fundamental opuse către ceilalţi. Cele trei deplasări către, împotriva sau mai departe de ceilalţi constituie conflictul lui primar cu ceilalţi. Cu timpul, el încearcă să-l rezolve făcând mai tot timpul una dintre aceste mişcări – încearcă să-şi facă atitudinea predominantă una de subordonare, agresivitate sau distanţă.
Din diverse motive, el nu a avut sansa sa dezvolte o încredere în sine reala: forta lui interioara a fost sapata de faptul ca a trebuit sa fie în defensiva. Se simte mai puţin important, mai puţin echipat pentru viaţă decât ceilalţi. Trăind într-o societate competitivă şi simţindu-se pe fundul gropii – aşa cum se simte – izolat şi ostil, nu poate dezvolta decât o nevoie urgentă de a se ridica deasupra celorlalţi.
Şi mai profund decât aceşti factori este începutul instrainarii de sine. Nu numai că sinele său real este împiedicat de la dreaptă creştere, ci în plus nevoia sa de a dezvolta căi artificiale, strategice de a face faţă celorlalţi, îl forţează să-şi ignore sentimentele, dorinţele şi gândurile lui autentice.
Există numai un singur mod în care el poate părea că-și îndeplineşte toate nevoile: prin imaginaţie.
Treptat şi inconştient imaginaţia se pune în mişcare şi creează în mintea lui o imagine idealizată de sine. În acest proces el îşi acordă puteri nelimitate şi facultăţi extraordinare; devine erou, , amant suprem, sfânt, zeu.
Idealizarea de sine întotdeauna implică o autoglorificare generală, şi de aceea îi oferă individului sentimentul de importanţă (că e semnificativ) şi de superioritate asupra celorlalţi. Fiecare persoană îşi construieşte propria imagine idealizată din materialele propriilor experienţe specifice, fanteziile ei trecute, nevoile ei specifice, şi de asemenea trăsăturile proprii.
Individul poate ajunge să se identifice cu imaginea lui idealizată.
Imaginea idealizata devine un sine idealizat.
Este un proces ciudat şi exclusiv uman. Cu greu i-ar veni ideea unui cocker că el de fapt e setter irlandez.
Autoidealizarea,este o soluţie nevrotică atotcuprinzătoare – o soluţie nu numai pentru un conflict specific, ci una care promite satisfacerea tuturor nevoilor interioare care au existat într-un individ la un anumit moment. Mai mult, promite nu numai eliberarea de sentimentele sale dureroase şi insuportabile (sentimentul că e pierdut, anxios, inferior şi divizat), ci şi în plus o definitivă împlinire misterioasă a sa şi a vieţii sale.
Energiile care conduc spre împlinirea de sine sunt deviate catre scopul împlinirii sinelui idealizat.
Autoidealizarea se dezvoltă inevitabil într-un impuls mai cuprinzător- căutarea gloriei (faimei, succesului).
Elementele autoidealizării sunt: nevoia de perfecțiune, ambiția nevrotică și nevoia de triumf răzbunător.
Nevoia de perfecţiune este cel mai radical. Are ca scop mularea întregii personalităţi pe sinele idealizat.
Ambiția nevrotică- impulsul catre succesul exterior. Continutul ambitiei se poate schimba de câteva ori pe parcursul unei vieti.
La şcoală un băiat poate simţi că este o dizgraţie intolerabilă să nu aibă cele mai bune note din clasă. Mai târziu poate fi mânat la fel de compulsiv spre a avea cele mai multe întâlniri cu cele mai dezirabile fete. Şi din nou, mai târziu, poate fi obsedat să câştige cei mai mulţi bani sau să fie cel mai proeminent politician.
Astfel de schimbari dau nastere anumitor înselatoriei de sine. Poate sa nu-si dea seama ca înca navigheaza pe barca ambitiei si doar i-a schimbat traseul.
Oamenii prinsi în ghearele ambitiei sunt foarte putin legati de continutul a ceea ce fac. Ce contează este a excela în sine.
Atunci când obtin mai multi bani, mai multa distinctie, mai multa putere, ajung si sa simta întregul impact al inutilitatii vânatorii lor. Nu-şi asigură mai multă linişte, siguranţă interioară, ori bucurie de viaţă. Disconfortul interior, pentru remedierea căruia au pornit la vânătoarea fantomei gloriei, este la fel de mare ca totdeauna.
Cum traim într-o cultura competitiva, aceste remarci pot suna ciudat, sau nelumesc. Este atât de adânc înradacinat în fiecare dintre noi ca fiecare vrea s-o ia înaintea celuilalt si vrea sa fie mai bun decât el, ca resimtim aceste tendinte ca „naturale”. Dar faptul ca impulsurile compulsive spre succes apar numai într-o cultura competitiva nu le face mai putin nevrotice. Chiar si într-o cultura competitiva sunt multi oameni pentru care alte valori – cum ar fi în special cea a cresterii ca fiinta umana – sunt mai importante decât a excela competitiv asupra celorlalti.
Triumf razbunator- este de a-i face de rusine pe ceilalti sau de a-i înfrânge prin succesul propriu. Numesc acest impuls „vindicativ” pentru ca forta care-l motiveaza provine din impulsul de a razbuna umilintele suferite în copilarile.
Natura lor compulsivă provine din faptul că autoidealizarea (şi întreaga căutare a gloriei ca urmare a ei) este o soluţie nevrotică. Când numim un impuls compulsiv ne referim la opusul dorinţelor sau străduinţelor spontane. Cele din urmă sunt o expresie a sinelui real; primele sunt determinate de necesităţile interne ale structurii nevrotice. Individul trebuie să le respecte indiferent de dorinţele, sentimentele sau interesele lui reale, altfel simte anxietate, se simte sfâşiat de conflicte, e copleşit de sentimente de vinovăţie, se simte respins de ceilalţi, etc. Cu alte cuvinte, diferenţa dintre spontan şi compulsiv este una dintre „vreau” şi „trebuie ca să evit un pericol”. Deşi individul poate simţi în mod conştient că ambiţia lui sau standardele sau perfecţiunea sunt ceea ce el vrea să obţină, în fapt el este obligat să obţină. Nevoia de glorie l-a prins în ghiare. Cum el însuşi este inconştient de diferenţa dintre a dori şi a fi obligat, trebuie să stabilim criterii pentru o distincţie între cele două. Cel mai hotărâtor este faptul că el este împins pe drumul spre glorie într-o totală ignorare a lui însuşi, a intereselor lui. (Îmi amintesc, de exemplu, o fată ambiţioasă în vârstă de zece ani, care credea că e mai bine să fie oarbă decât să nu devină prima din clasă).
Cautarea gloriei are calitatea de insatiabilitate.
Natura compulsivă a impulsului se arată în reacţiile la frustrarea lui. Cu cât mai mare este importanţa lui subiectivă, cu atât mai necruţătoare este nevoia de a-i atinge scopul, şi deci cu atât mai intense reacţiile la frustrare. Acestea constituie unul dintre modurile în care putem măsura intensitatea unui impuls. Deşi nu este întotdeauna vizibil, goana după glorie este un impuls foarte puternic. Poate fi ca o obsesie demonică, aproape ca un monstru care înghite individul care l-a creat. Deci reacţiile la frustrare trebuie să fie severe. Sunt indicate de groaza de dezastru şi dizgraţie care este înrădăcinată pentru mulţi oameni în ideea de eşec. Reacţii de panică, depresie, disperare, furie împotriva lui însuşi şi a altora la ceea ce este conceput ca „eşec” sunt frecvente şi complet disproporţionate faţă de importanţa reală a evenimentului.
Imaginaţia joacă într-adevăr un rol mai mare în nevroză.
Visurile cu ochii deschişi, nu sunt cea mai dăunătoare lucrare a imaginaţiei. Fiindcă o persoană este în mare parte conştientă de faptul că visează cu ochii deschişi, că-şi imaginează lucruri care nu s-au întâmplat sau nu e probabil să se petreacă în felul în care le experimentează în imaginaţie. Cel puţin nu este foarte dificil pentru ea să devină conştientă de existenţa şi caracterul nerealist al visurilor cu ochii deschişi. Lucrarea mai dăunătoare a imaginaţiei priveşte distorsiunile subtile ale realităţii pe care nu este conştientă că le fabrică. Sinele idealizat, odată produs, are nevoie de atenţie continuă. Pentru a-l face să trăiască, persoana trebuie să depună o muncă neîncetată falsificând realitatea. Trebuie să-şi transforme nevoile în virtuţi sau în aşteptări mai mult decât justificate. Trebuie să-şi transforme intenţiile în cinstite sau afectuoase.
Imaginaţia operează şi în schimbarea credinţelor nevroticului. El are nevoie să creadă că ceilalţi sunt minunaţi sau vicioşi – şi iată-i aici într-o paradă de oameni binevoitori sau periculoşi! Are nevoie să se simtă invulnerabil – şi iată! Imaginaţia lui are suficientă putere să şteargă durerea şi suferinţa. Are nevoie să aibă sentimente adânci – încredere, compasiune, suferinţă
Unde se sfârşeşte zborul imaginaţiei nevroticului? În fond, nu-şi pierde simţul realităţii cu totul; unde este atunci graniţa care-l separă de psihotic? Putem spune doar că psihoticul tinde să privească procesele din mintea lui ca fiind singura realitate care contează, în timp ce nevroticul – din cine ştie ce motiv – reţine o bună parte de interes către lumea exterioară şi locul lui în ea şi are în consecinţă o orientare oarecum precară în ea. Cu toate acestea, deşi poate sta suficient cu picioarele pe pământ pentru a funcţiona într-un mod care nu este evident patologic, nu există nicio limită în privinţa înălţimilor la care se poate ridica imaginaţia lui. De fapt este cea mai frapantă caracteristică a căutării gloriei că alunecă în fantastic, pe tărâmul posibilităţilor nelimitate..
Versiunea nevroticului este: nimic nu este imposibil pentru mine.
Ascensiunea spre nelimitat este determinată de puterea nevoilor din spatele impulsului pentru glorie. Dacă gândirea şi simţirea unui om sunt concentrate primordial pe infinit şi viziunea posibilităţilor, el îşi pierde simţul pentru concret, pentru aici şi acum. Îşi pierde capacitatea de a trăi clipa. Nu mai este capabil să se supună propriilor necesităţi, „cu ceea ce poate fi numit limita proprie”.
Gândirea sa poate deveni prea abstractă.
Dacă, pe de altă parte, un om nu vede dincolo de orizontul strâmt al concretului, al necesarului, al finitului, el devine „închis la minte şi rău la suflet”. Deci nu este o chestiune de ori-ori, ci de ambele, pentru a exista creştere.
Recunoaşterea limitelor, a legilor şi a necesităţilor are rol de control ca să nu fii luat de val către infinit şi împotriva „înmlăştinirii în posibilităţi”.
Cu cât imaginaţia lui iraţională a preluat mai mult controlul, cu atât mai probabil este ca el să fie cu adevărat oripilat de orice estre real, definit, concret sau final. Tinde să urască timpul, pentru că e ceva definit. Banii, pentru că sunt concreţi. Moartea, din cauza finalităţii ei.
Diferenţa de bază dintre străduinţele sănătoase şi impulsurile nevrotice pentru glorie constă în forţele care le iniţiază. Eforturile sănătoase izvorăsc dintr-o dorința a fiinţelor umane de a-şi dezvolta potenţialul dat.
-Cautarea gloriei, izvoraste din nevoia de a împlini sinele idealizat.
-Nevroticul, atâta timp cât trebuie sa adere la iluziile lui despre sine nu poate recunoaste limitari, cautarea gloriei trece în domeniul nelimitatului.
Nu vrea să urce un munte; vrea să fie în vârf. Astfel, pierde sensul a ce înseamnă evoluţia sau creşterea, chiar dacă poate vorbi despre ea.
Diferenta, atunci, între eforturi sanatoase si impulsuri nevrotice catre glorie este una între spontaneitate si compulsie; între recunoastere si negare de limite; între focalizarea pe viziunea unui produs finit glorios si un sentiment de evolutie; între a parea si a fi, fantezie si adevar. Accentul se mută de pe a fi pe a parea.
